Animale de societate

Fiecare dintre noi a avut de-a face, o data cel putin, cu un grup de animale. Cu o turma de oi macar, daca nu cu ceva mai spectaculos. La prima vedere, par o adunatura oarecum nediferentiata. Dar, daca am putea vedea ce e in capul lor, ne-am convinge ca, departe de a fi o masa amorfa, sunt un grup surprinzator de strict organizat.

Exista animale solitare, care traiesc izolate unele de altele, exceptand perioadele cand se imperecheaza si pe cele cand unul sau ambii parinti isi cresc puii (daca ii cresc). Si exista, de asemenea, animale care traiesc in grupuri. Dar cum nimic de felul acesta nu poate exista fara o forma de organizare, se stabileste in mod necesar un sistem de relatii care structureaza grupul. De la o specie la alta, sistemele sunt diferite, dupa cum si structura grupurilor este diferita, asa ca nu se pot gasi prea multe puncte comune intre un banc de pesti si un grup de maimute, de pilda.
In general, o organizare sociala complexa este asociata unei pozitii aflate sus pe scara evolutiei. Insectele sociale sunt fiinte evoluate, iar printre mamifere cele mai complexe si surprinzatoare societati se intalnesc la primate  rudele noastre apropiate. Pornind de aici, apare tentatia (ca oameni suntem!) de a trasa similitudini intre relatiile din cadrul societatilor de animale si cele din societatea umana. Mai ales ca exista cu adevarat asemanari intre ceea ce se poate observa la animale si ceea ce constatam la noi si la semenii nostri. Apropierile sunt mai pregnante cand e vorba despre mamifere, clasa careia, cu onoare, ii apartinem si noi. E interesant, desigur, sa facem asemenea comparatii, cu doua mici rezerve: sa ne ne ferim ca de foc de antropomorfizarea excesiva a acestor observatii prin atribuirea de facultati cognitive avansate si comportamente intentionate unor animale la care viata sociala e reglementata de instinct. Si, de asemenea, sa ne ferim sa judecam legaturile dintre animale prin prisma moralei umane.
Organizarea sociala se refera, in general, la grupurile in care exista o ierarhie si/sau o diviziune a muncii. Nu este intotdeauna vorba despre o ierarhie liniara (cu indivizi alfa, beta si tot asa pana la omega, ultimul in rang) sau poate nu e intotdeauna usor sa ne dam seama de rangul fiecarui individ in grup.  
Printre cele mai bine cercetate se numara insectele sociale: albine, termite, furnici. La toate exista o diviziune a muncii care se traduce inclusiv prin deosebiri anatomice si fiziologice. La termite, regina este insarcinata cu reproducerea, soldatii – cu apararea coloniei, lucratoarele – cu strangerea proviziilor si cu indeplinirea tuturor corvezilor din termitier.
La vertebratele superioare – pasari, mamifere – se intalneste mai degraba un sistem de ranguri, o ierarhie in cadrul careia unii indivizi sunt dominanti in raport cu altii.
Existenta acestor ranguri se manifesta prin asa-numita ordine a ciocanitului (peck order), termen propus de cercetatorul norvegian Thorleif Schjelderup-Ebbe, intr-o lucrare asupra pasarilor publicata in 1922. De exemplu, in cadrul gru­pu­rilor de gaini el a observat existenta unei ierarhii cu indivizi dominanti si indivizi dominati, avand ca manifestare vizibila loviturile cu ciocul pe care pasarile si le dau una alteia. Fiecare gaina le ciocaneste in cap pe cele subordonate ei (si numai pe acelea) si primeste ciocuri in cap de la gainile de rang superior, pe care nu are voie sub nici un motiv sa le atace. (Valabil si la oameni: sefii tipa la subalterni, dar cati subalterni tipa la sefi?) O asemenea ierarhie a dominantei exista, de asemenea, la multe specii de mamifere. Ea a fost observata si la carnivorele care traiesc in grup, de pilda la lupi, si la cirezile de vaci, si la diferite specii de maimute. Si, dupa cum bine stim, exista si in cadrul grupurilor umane. La cimpanzei, grupurile sunt deosebit de complex structurate. Indivizii de ranguri inalte intervin in conflicte, de obicei pentru a le aplana, si au diverse privilegii: sunt primii care se hranesc, dand si altora din hrana daca acestia o cer cu gesturi de supunere; au prioritate la imperechere si profita primii de orice femela. Masculii sunt dominanti fata de femele, dar exista si ierarhii paralele, una a masculilor, cealalta a femelelor.
Ceea ce stim deja este ca exista, la toate animalele, o tendinta, inconstienta si instinctuala, fixata in milioane de ani de evolutie, care indeamna fiecare mascul sa-si perpetueze propriile gene, in dauna rivalilor sai. La numeroase specii exista mecanisme complexe – fiziologice si comportamentale – prin care fiece mascul incearca sa fie „primul in fata“, marind astfel posibilitatea ca spermatozoizii sai sa fecundeze ovulele femelei.
Agresivitatea exista la toate speciile de animale. De fapt, ceea ce numim agresivitate este expresia competitiei – pentru hrana, pentru teritoriu si pentru parteneri de reproducere – care guverneaza viata indivizilor si, prin ei, viata speciilor. Dar, desi agresivitatea si chiar agresiunile exista, tragediile sunt aproape absente in relatiile dintre congeneri. Conflictele, deloc rare, sunt astfel conduse incat sa se evite finalurile cu adevarat nefericite.
Daca fiecare incaierare s-ar sfarsi cu moartea unuia dintre beligeranti, specia ar disparea foarte curand. Asa ca, de-a lungul evolutiei, comporta­mentele s-au ritualizat si animalele si-au dezvoltat un arsenal intreg de miscari, atitudini si sunete menite sa exprime dominanta agresiva si opusul ei – supunerea. Adesea, simpla afisare a unei atitudini de dominare este suficienta pentru a-i cuminti pe subordonati. Daca acestia isi uita locul, e timp intotdeauna pentru o afirmare mai apasata a dominantei. Un marait amenintator, o zbarlire a parului pe corp – care face ca animalul sa para mai mare – pot declansa urgent la „disident“ o suita de comportamente care arata clar ca a inteles avertismentul: animalul incearca sa para cat se poate de mic (cimpanzeii se ghemuiesc la pamant, cainii si lupii se tupileaza cu coada intre picioare), isi fereste privirea (o privire directa ar semnifica sfidarea) si, de obicei, odata cu aceste semne de subordonare, inceteaza si agresiunea din partea individului dominant.
Desmond Morris, un reputat zoolog britanic, a studiat mult aceste comportamente si a gasit apropieri frapante intre om si primatele superioare, cum ar fi cimpanzeii si gorilele. Multe dintre reactiile umane amintesc de tiparul general al comportamentului primatelor, desi s-au modificat puternic in cursul evolutiei culturale. Gesturile de subordonare s-au ritualizat sub forma salutului respectuos; micsorarea corpului – simbolica – se realizeaza prin acte ce merg de la prosternare si ingenunchere, pana la plecaciuni sau cel putin la inclinarea capului. Desi, la mamifere, adultii sunt dominanti asupra puilor, cei mici sunt rareori agresati. In general, fata de pui exista o mare toleranta. Jane Goodall si Adriaan Kortlandt au descris, referitor la grupurile de cim­panzei studiate, numeroase scene ce dovedesc marea ingaduinta a prima­telor mature fata de puii pe care, daca ar fi sa-i caracterizam in termeni umani, i-am putea numi foarte bine pisalogi, sacaitori, razgaiati si obraznici. Adultii suportau cu stoicism multe dintre apucaturile enervante ale micilor cimpanzei, uneori acceptandu-i, alteori indepartandu-i calm, fara violenta, ca si cand ar fi spus, prin intreaga lor atitudine: „Asta e, sunt copii, ce sa le facem?“
Aceste reactii se inscriu, de altfel, in comportamentul parental sofisticat, prezent la multe specii de animale. Ingrijirea puilor este, cel putin in cazul mamiferelor, o trasatura prezenta la toate speciile; insasi definitia termenului (mamifer inseamna purtator de mamele, deci animal care isi hraneste puii cu lapte) implica un comportament parental complex. La mamiferele care traiesc in grup, femelele inrudite se ajuta adesea intre ele in greaua indeletnicire a cresterii puilor. 
In grupurile de lei, acest com­portament a fost deosebit de bine studiat, constatandu-se ca, adesea, puii sunt paziti si chiar alaptati nu doar de propriile mame, ci si de surorile, matusile si bunicile care se intampla sa fie apte pentru asa ceva. Nu este o noutate faptul ca in societatile umane traditionale lucrurile se intamplau la fel, copiii beneficiind, in lipsa mamei, de ingrijiri foarte competente din partea rudelor feminine.
Si comportamentul teritorial al animalelor este bogat in semnificatii si inca insuficient cunoscut, mai ales ca priveste un numar imens de specii – nu doar pasari si mamifere, ci si numeroase neamuri de pesti si chiar nevertebrate. In plus, exista alte multe, multe nuante ale felului de-a se purta al omului si al diverselor animale care incita la reflexie. Asa cum spune zoologul S.A. Barnett, autor al unei carti („Instinct“ si „inteligenta“) care abunda in observatii comparative: „Este imposibil ca o fiinta omeneasca, cercetator stiintific sau nu, sa se preocupe de comportamentul altor specii fara a face referire, cel putin tacit, la acela al omului.“

Comportamente extreme

In domeniul luptei biologice pentru supravietuire se inscrie si uciderea, de catre unii masculi, a puilor altor mas­culi. Judecat omeneste, gestul pare revoltator, dar nu e decat o strategie ce tine de competitia reproducerii.
In timpul cresterii unui/unor pui, energiile femelei sunt indreptate spre acest scop, iar mecanismele hormonale o fac pe aceasta nereceptiva, in perioada respectiva, la avansurile masculilor. Uciderea puiului, pe langa ca il elimina fizic pe acesta, determina femela-mama sa fie din nou receptiva si, astfel, masculul nou-venit are toate sansele de a-si perpetua propria spita. Uciderea puilor a fost observata la lei, atunci cand un mascul strain se alipeste de un grup de leoaice si izbuteste sa-l invinga pe masculul dominant. Multa vreme, leii au fost considerati singurele feline care traiesc in grup, alte specii fiind solitare. Totusi, ocazional, apar exceptii: la o ferma din Anglia, unde se intemeiase de la sine o intreaga colonie de pisici (vreo 80 de exemplare), au fost observate comportamente foarte asemanatoare cu ale leilor, inclusiv uciderea puilor de catre masculii pretendenti.

Surorile conteaza mai mult decat fiicele
Cum se explica faptul ca exista nenumarate specii de insecte (viespi, furnici, albine, bondari, termite) la care majoritatea indivizilor unei colonii (lucratoarele) se „abtin“ de la reproducere si se dedica exclusiv cresterii si apararii progeniturii unei caste reproducatoare (reginele)? Este evident ca viata in societate aduce unele avantaje, insa e greu de explicat mecanismul prin care s-a ajuns la acest mod de viata. Insectele himenoptere (viespi, albine, furnici) au un determinism particular al sexului. La animale, in majoritatea cazurilor, exista o pereche de cromozomi sexuali care decid sexul individului. La om, barbatul este XY, in timp ce femeia e XX; la pasari si la fluturi, femela este WZ, iar masculul ZZ. La himenoptere, cele doua sexe difera nu prin natura cromozomilor, ci prin numarul lor: femela se naste din ovule fecundate si este diploida, adica moste­neste un set de cromozomi de la mama si unul de la tata (se noteaza cu 2n), iar masculii sunt haploizi – au un singur set de cromozomi (n), mostenit de la mama, fiind nascuti din ovule nefecundate. Asa se face ca fiicele himenopterelor sunt inrudite doar in procent de 50% cu mamele lor (cealalta jumatate din cei 2n cromozomi provine de la tata), in timp ce intre surori inrudirea este mai mare, pâna la 75% (doua himenop­tere-surori primesc 50% din genom de la mama, iar daca tatii lor sunt inruditi, procente aditionale din genom sunt identice la surori). Ar fi, deci, o explicatie a tendintei himenopterelor de a trai in colonii. Dar cum se explica aparitia coloniilor la termite (ordinul Isoptera) care nu sunt deloc inrudite cu viespile si albinele!? La termite, determinismul sexelor este de tip „obisnuit“ (ambele sexe sunt diploide, cu 2n cromozomi), iar lucra­toa­rele si soldatii sunt indivizi de ambele sexe la care organele de reproducere sunt atrofiate. Mister, deocamdata.
[Descopera.ro]