Era un inceput de primavara.
Dezamagita, deprimata, asa cum iau contact in fiecare zi cu realitatea cruda pentru mine...si pentru noi toti.
Astept de-o vesnicie o lege - legea pentru protectia animalelor.
Prespunand ca si eu am dreptul sa traiesc, neagresata fiind zilnic de imaginile unor suflete care sufera de frig, foame, sete, sufera la fel ca si noi, atunci cand sunt lovite, parasite, infometate, chinuite.
Fiecare zi e un alt cosmar, din ce in ce mai macabru, cu cat o parte a semenilor nostri cred ca au puterea de a hotara asupra unei VIETI. Oricare ar fi ea.
Nespecificat fiind despre ce vietate este vorba. SA NU UCIZI UN SUFLET!
O primavara ca multe altele...si un alt caine parasit, nici primul, nici ultimul, un suflet nascut din inconstienta noastra.
Parasit de curand. Fiindca nu cunostea inca brutalitatea omului. Femela. Intr-un stadiu de gestatie incipient, acesta fiind cu siguranta motiovul parasirii.
Si timpul trece, iar eu,coplesita de slabiciunile, lasitatea si neputinta mea, ocolesc acest suflet.
Dar intamplarea face ca printr-o anumita imprejurare sa reusesc, destul de tarziu, sa sterilizerz aceasta catelusa. Adusa,dupa operatia de streilizare, mie, bineanteles. Iar eu la randul meu, facandu-i un culcus, sub un brad.
Dar ea, catelusa, se resimtea datorita faptului ca fusese castrata cu putin timp inainte de a naste.
Stiu, e pacat. Dar oare nu e un pacat mai mare sa lasi sa se nasca 8 pui (caci 8 catei avea, iar eu...i-am omorat, nenascuti inca) pentru ca toti noua sa moara?
Ar fi ajuns la hingheri. Iar continuarea.....
Si am hotarat intre a ucide noua suflete sau a salva unul singur - mama cateilor inca nenascuti.
Am hotarat, am salvat-o pe ea. Ea, mama. Care urma si un tratament cu antibiotice fiindca avea lactatie si probabil mai existau si alte riscuri. Administrate de doua ori pe zi.
Eu ma ocupam de tot, eu, un om fara pregatirea, experienta necesara, doar cu un suflet mare. Si multa dragoste.
A inceput o ploaie...un adevarat potop. Catelusa era atat de slabita, nici macar nu se misca, nu manca, nu mai vroia nimic. Un suflet care simtea cat de cruzi sunt oamenii.
Tuna, fulgera, ploua de parca incepuse potopul. Iar eu, obligata fiind de aceasta imprejurare, iau catelusa acasa. Nefiind, bineanteles, singura. Alte suflete, salvate de barbaria societatii, adoptate anterior, ma asteptau acasa.
Dar ce puteam face? O puteam lasa in acel potop? Nu. Orice OM ar fi procedat la fel.
Si am luat-o la mine.
Suferea. Cu siguranta ca suferinta ei nu era doar fizica. Dar am trecut peste toate, impreuna, chiar si peste complicatiile postoperatorii. Au trecut doua luni. Constransa fiind de situatia mea - faptul ca mai aveam doi catei , am vrut s-o ”reantorc in teritoriu”, anul trecut fiind inceputa o campanie de sterilizare si reantoarcere in teritoriu a cainilor comunitari.Care, bineanteles, dupa cum am banuit, nu a fost dusa la bun sfarsit.
Mi-a fost teama insa pentru ea. Teama ca autoritatile vor stopa acest proiect pentru ca patrupedele sa fie stranse si duse la adapost la Bucov. Si am avut dreptate, din pacate.
Am luat rapid o hotarare: trebuia sa o dau spre adoptie. Dar cui? Deja toate cunostintele, toti prietenii, au luat caini de la mine, pentru ei sau pentru cunostintele lor. Nu stiam pe nimeni sa vrea un catel.
Asa ca am dat un anunt la ziar. In Raid. ”donez pentru adoptie unui iubitor de animale un catel metis, femela, castrata, deparazitata, vaccinata, talie medie.....prietenoasa...”
Pentru ca, intre timp, ii facusem deparazitarea, vaccinurile. Avea si carnet de sanatate.
.gif)
Era frumoasa si dulce ca un inger.
Si-am asteptat. Stiam ca sansele sunt mici cu oferta debordanta care este pe strazi. Dar am sperat. Am sperat ca se va gasi cineva sa o doreasca pentru a nu o reda in strada.
Dupa patru zile primesc un telefon. Era o voce de fetita. Imi spune ca vrea catelusa, sa i-o pastrez, am stabilit ca a doua zi sa vina sa o vada, sa o ia. Era foarte hotarata. Parea ca deja o iubeste.
Dar i-am spus ca nu ii voi da catelul daca vine singura,o astept cu parintii.
Si a sunat iar, a doua zi ne-am intalnit. Era cu matusa ei. Au venit la mine, au vazut-o, a fost dragoste la prima vedere. Si au luat-o, eu insotind catelusa pana la noua adresa. La curte.
Si ea a mers. Devotata, cu incredere absoluta. Este un catel prietenos, cel mai prietenos catel pe care l-am intalnit. A intrat in curte, noua stapana luand-o de lesa. A mers putin, nu se uita in urma. Avea incredere in mine. Totala, absoluta.
Ma durea sufletul. O durere cumplita. Sa te desparti de cineva drag, sa ii doresti tot binele din lume, sa incerci sa-i oferi alternativa la nimic, sa incerci sa-i oferi ceva, cat mai bun, dar sa nu sti ce va urma pentru ea.
Dar ea s-a intors brusc. S-a intors la mine, a venit langa mine. Am strans-o in brate. Si i-am spus ca sper sa-i fie bine, ca o sa mai trec pe la ea. Si s-a intors. La noua ei stapana.
De parca ar fi inteles tot ce i-am spus. S-a intors fara teama, de parca numai faptul ca eu am incredintat-o acelei femei era suficient pentru a o apara de orice rau.
Eu am plecat cu o imensa durere in suflet... dar am tinut legatura, in continuare. Cred ca este cel mai fericit catel din lume. Si cel mai iubit. A avut noroc. O vizitez cand pot. Si ii duc diverse jucarii, care stiu ca ii plac. Si e atat de fericita...doar impreuna am trecut peste o etapa cumplita din viata ei, animalele nu uita....
”Daca iei un caine flamand si ii dai de mancare nu te va musca, aceasta este cea mai importanta diferenta intre caini si oameni”Mark Twain
aprilie 2010, Cosette
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu