Impresii de la adapostul de caini comunitari Bucov

Autor:Alexandra Ionescu

“Nimeni nu poate ajunge cu adevarat departe in afara de cei pentru care suferintele lumii reprezinta o suferinta proprie care nu le da pace,” scria John Keats cu 100 de ani inaintea nasterii mele. Cat adevar si constiinta in doar cateva cuvinte. Este acest adevar cel care m-a adus acum cateva saptamani la Bucov, la adapostul de caini fara stapan. Dintr-o adanca iubire si empatie pentru fiintele necuvantatoare si din curiozitatea de a-mi forma propria opinie despre situatia de acolo, am zis ca trebuie sa merg. Am mers, am vazut, acum scriu. Scriu, pentru ca cele cateva sute de caini de acolo nu o pot face.

Nu a fost nevoie de specializarea mea in psihologie ca sa constat ca unele lucruri nu sunt tocmai in regula la Bucov. Un simplu ochi observator neantrenat ar fi fost suficient sa constate ca nimeni nu e fericit acolo. Nici cainii si nici oamenii. Asta, facand abstractie de faptul ca nici buzunarele contribuabilor Ploiestiului nu ar fi fericite, avand in vedere ca adapostul este sustinut cu fonduri (nu chiar minore) de la primarie (deci din bani publici).

Prima oara cand am fost la Bucov, am fost frapata in primul rand de angajatii de acolo. Nu cred sa fi intrat vreodata intr-un mediu de lucru unde animozitatea dintre oameni sa fie mai evidenta. Oamenii aceia in primul rand nu se inghit unul pe celalalt, se barfesc si dau vina unul pe altul. Trebuie sa fie o mare tortura psihica sa lucrezi zi de zi intr-o astfel de atmosfera interumana ostila. Or sti ei oare cum e sa abia astepti sa vii la lucru, sa iti fie dor de colegi cand esti plecat, sa te gandesti cu drag la un plan de actiune pentru ziua urmatoare de lucru? Ca sa nu mai zic de faptul ca probabil au un salariu de nimic, deci si satisfactia materiala iese din discutie.

Dar angajatii de la Bucov nu sunt singurii oameni nefericiti. Daca angajatii nu sunt tocmai pe roze, atunci bietii vizitatori si voluntari ce sa mai zica? Din anumite motive, domnul director Vlad a hotarat ca experienta oricarui vizitator sa fie cat mai incomoda, sperand astfel probabil ca vizitatorii sa fie descurajati sa repete incursiunea. La intrare, in loc de o primire calduroasa, ti se cere rece buletinul pentru obtinerea informatiilor personale. Apoi, in timp ce vizitezi tarcurile, esti marcat unu la unu de un tehnician care nu te scapa din ochi. Lasand la o parte faptul ca productivitatea angajatilor se duce de rapa fiindca trebuie sa marcheze strict vizitatorii mai ceva ca la fotbal, bietul intrus se simte ca un puscarias care isi face scurta plimbare zilnica insotit de gardian. Nici nu mi-am pus problema ca as putea face poze sau filmulete intr-un asemenea mediu gen securitate. Asta e probabil si intentia.  

Dar hai sa vorbim de motivul existentei adapostului: cainii. Daca angajatii si vizitatorii sunt stresati, cainii nu au absolut nici o speranta. Noi, oamenii, vizitatori sau angajati, iesim din mediul acela si ne deconectam de la latraturile si mizeria de acolo. Cei vreo 700 de caini nu pot sa faca asta. Nu pot sa escaladeze zidurile tarcurilor si sa se retraga intr-un colt mai linistit fara latraturi, nu pot sa isi dezmorteasca macar un pic picioarele alergand. Si nu pot sa se planga nimanui. Sunt caini care au trait la adapost de ani de zile, zilnic indurand corul celorlalte sute de caini si mizeria, verile fierbinti si iernile geroase, ploile abundente, cei mai multi fara un acoperis deasupra capului. Probabil ca nu au avut de multa vreme macar 5 minute de liniste adevarata, fara nici un latrat. Inchipuiti-va cat de sfarsiti de oboseala trebuie sa fie. Cat de rele trebuie sa fi fost intr-o viata anterioara sufletele lor ca sa merite aceasta soarta schingiuita?

Azi am vazut intr-unul din tarcurile cu zeci de caini o mama care apara corpul neinsufletit al unui pui. Se vedea ca puiul era mort de cateva zile, dar nimeni nu se sinchisise sa il indeparteze, macar ca ea sa nu il mai vada. Inima de caine, il plimba in gura prin tarc si maraia la orice caine s-ar fi apropiat de ea. Il proteja chiar si dupa moarte. Eu zic ca unele mame umane ar avea ce invata de la ea.

Intr-unul din tarcuri se aflau relativ inghesuiti aproximativ 55 de caini. Nu trebuie sa fii specialist ca sa stii ca 55 de caini laolalta sunt mult prea multi. Cam cu 45 mai multi fata de cati ar fi trebuit sa fie impreuna in acel spatiu. Caci printre 55 de caini, nu e nici un dubiu ca se vor gasi suficienti caini agresivi astfel incat vesnic sa fie conflicte. In ora cat am vizitat adapostul, am asistat la suficiente episoade de agresivitate ca sa stiu asta. In plus, la ora mesei, cei blanzi nu vor indrazni sa se repeada la mancare, lasandu-i pe cei dominanti sa manance bine, iar ei ramanand eventual cu resturile. Ca sunt doar cateva cotete pentru atatea zeci de caini si ca doar cativa au luxul de a se putea adaposti in timpul intemperiilor, asta e alta problema. Nu cere nimeni covoare persane in tarcuri, ideal ar fi un minim de confort pentru niste suflete care nu au nici o vina ca s-au nascut.

Intr-un alt tarc de dimensiuni bune se aflau (minune!) doar 5 caini adulti, insa amestecati femele cu masculi, nici unul neparand castrat. Am crezut ca e probabil un accident, pana am ajuns in fata altui tarc unde am asistat fara sa vreau la o imperechere, dupa care protagonistii au ramas imbarligati. Nu sunt veterinar, dar imi e greu sa cred ca niste caini castrati inca mai pot avea relatii sexuale duse pana la capat. Si stiu ce am vazut. Pot spune insa ca daca as fi veterinar sau simplu angajat acolo, chiar unul cu o constiinta ambigua, as face absolut orice in putinta ca nici un suflet chinuit sa nu mai fie conceput si sa nu se mai nasca in acel ghetou canin fara speranta.

Am plecat de la Bucov azi si m-am apucat de scris. Ma voi mai duce si voi mai scrie. Pentru ca cineva trebuie sa scrie povestea acestor caini. Si la toamna voi pleca in strainatate la master in Comportament Animal si Bunastarea Animalelor, sa vad si eu cam unde se gaseste Bucov in lume.  
27.03.2010 [Incomod.ph]