Poveste trista despre durerile si bucuriile unui pui de catel

Denisa S. martie 2010

Este o poveste adevarata, povestea sutelor de pui abandonati an dupa an, cu o ignoranta a problemelor pe care le genereaza, ignoranta pornita din prostie, rautate si incapacitatea de evolutie a acestei natii. Aseara fetita mea m-a intrebat cu ochii in lacrimi de Sara. Asa au botezat-o copii de la blocul meu, acesti copii frumosi si calzi, care au invatat ca niste catei iti pot fi buni tovarasi de joaca si prieteni dragi. In consecinta, cateii blocului, ii pazesc, ii insotesc pretutindendeni si se joaca cu ei. Se poate si asa.

Sunt un pui de catel. Stiu asta, nu pentru ca mama si tatal meu sunt catei (sau si asta conteaza?), dar stiu ca sunt un pui de catel pentru ca sunt langa oameni si-mi place tareee mult sa fiu langa oameni. Si care e rostul cateilor pe lume, daca nu asta? Ii iubesc si vreau sa ma joc cu ei, ma topesc tot cand sunt mangaiat si alintat, mi-e dor cand nu-i am langa mine. Sunt pui si eu si-mi place sa ma joc chiar daca tristetea e sfasietoare, dar trece. Tristetea …pentru ca nu mai e mama, caldura ei, mirosul ei, atingerea ei. Mama nu mai e de  cand stapanul meu (ce dor imi e de el!!!) m-a luat din curte si m-a lasat aici, intr-un loc strain, intr-o parcare. Ce am facut?? Am ros un pantof, lasat la usa (nu pentru asta era?), am mancat prea mult sau l-am iubit pe om, nebun de bucurie ca exista  si ca e stapanul meu? Sau poate pentru codita mea nazdravana? L-am obosit prea tare cand o fluturam intr-una de bucurie?? Pai bucuria asta,  calda, calda, e asa de mare, c-as exploda  daca n-ar ajunge la codita, s-o fluture asa de repede. Si de-asta bucuria, ca eram langa omul meu si ca el era acolo, chiar daca nu avea timp si se impiedica adesea de mine. Mie si asta-mi placea.Da, bucuria era prea mare si codita stia asta. Si asteptarea langa poarta e prea lunga. Mi-era dor de el, iar cand venea, inima mea de catel era prea mica pentru bucuria mea de catel prea mare. El, omul meu era totul pentru mine. O sa-l astept aici, poate vine sa ma ia inapoi. Aici, in parcarea asta. O sa-l astept aici, desi mi-e cam frica. O sa-l astept aici, desi sunt si alti caini…dar nu-mi fac nimic, sunt buni cu mine. Sunt si copii aici.

Nu mai vine! Nu sunt suparat pe el, doar ca mi-e dorrrrrrrrrrrrrrrrrr. Dar am inceput sa iubesc din nou. Sunt copiii astia care se joaca. Si ma iubesc si ma privesc asa…cu ochi ca ai mamei mele.Rotunzi, mari, bucurosi, calzi si asa de iubitori! Ma iubesc toti si eu pe ei, iar codita, codita nu se mai opreste. Ce nebunatica!!!Ce bun a fost stapanul meu,..celalalt! Ca m-a adus aici, unde e raiul cateilor. Ma iubesc puii de om, ne jucam, am o alta mamica (e,nu-i chiar ca a mea, dar o iubesc)Ma cuibaresc noaptea langa ea, ca noaptea-i lunga si pana apar puii mei de om, mai am de asteptat. Si ce greu trece timpul meu de catel fara ei. Stiati cum se masoara un timp de catel??? Stiti ce e aia?? Timpul unui catel se masoara in batai calde. Numai in batai calde. De aceea trece mai repede, caci inima e mica, iar dragostea e mare si intr-o bataie intra muulta dragoste si pentru ca trebuie cuprinsa toata dragostea…. Timpul unui catel e mai scurt, caci  e iubire si devotament tot, e asa de frumos si tot ce e frumos trece repede. Si-l masuram in batai de codita. Cica unii au ceasuri, dar bat mai incet decat coditele. Deci, pentru timp e mai precisa masuratoarea coditei, chiar daca masurat mai rapid, trece mai repede.

Acum sunt un pui mai mare. Si am auzit ce e aia devotament. Ei, puii mei (de om), m-au invatat asta. Devotament e sa-i iubesti muulttt de tot, sa vrei sa fii cu ei, sa-i urmezi pretutindeni, sa-i vezi cat sunt de frumosi, sa-i lingi pe manute, sa plangi noaptea de dorul lor, sa numeri clipele zilelor ploioase, sa-i astepti cu sufletul la botic, sa nu-ti pese de nimic atunci cand esti cu ei.   Deci, dupa cum am priceput , devotamentul sunt eu. Si codita, oare?

Si am spus toate aceste lucruri, caci oricat de bine este aici sus si oricat i-as vedea si as veghea supra lor (caci zilnic il rog pe Dumnezeu sa nu lase sa pateasca nimic rau), tot mi-e dor de ei. Cat as vrea sa-i mai intimpin sarind si cand le vad ochisorii tristi cum ma cheama…as pleca din Rai. L-am rugat sa ma lase, dar Dumnezeu a zis ca nu se poate si daca asa a zis EL….., dar eu tare as vrea!!! Si Dumnezeu mai zice ceva, ca stapanul meu, celalalt, o sa plateasca, dar eu L-am rugat sa-L ierte . Zice ca nu se poate, ca raul cu rau se plateste. Oare ce-o mai fi si asta, rau???